Compararea Criteriilor de Diagnostic pentru Episoadele Depresive
Criteriile de diagnostic pentru episoadele depresive din ICD-10 și DSM-IV se suprapun considerabil dar au unele diferențe de accent. În ICD-10, pacientul trebuie să aibă două dintre primele trei simptome (dispoziție depresivă, pierderea interesului pentru activitățile zilnice, reducerea energiei) plus cel puțin două dintre cele șapte simptome. În DSM-IV, pacientul trebuie să aibă cinci sau mai multe simptome din nouă, cu cel puțin unul dintre primele două (dispoziție deprimată și pierderea interesului). Ambele sisteme de diagnostic necesită ca simptomele să fi fost prezente timp de cel puțin 2 săptămâni pentru a reprezenta un diagnostic. Atât în ICD-10 cât și în DSM-IV simptomele trebuie să conducă la o afectare a funcționalității care crește odată cu severitatea episodului. Atât ICD-10 cât și DSM-IV clasifică episoadele depresive importante din punct de vedere clinic ca ușoare, moderate și severe, pe baza numărului, tipului și severității simptomelor prezente și a gradului de afectare a funcționalității (Palaez, 2000).
Impactul Criteriilor ICD-10 și DSM-IV asupra Diagnosticării Episoadelor Depresive
Abordarea prescriptivă a numărului de simptome din ICD-10 tinde să se preteze utilizării numai a numărării simptomelor pentru a determina severitatea. Deoarece ICD-10 necesită doar patru simptome pentru un diagnostic de episod depresiv ușor, poate identifica mai multe persoane ca având un episod depresiv în comparație cu un episod depresiv major în DSM-IV. Un studiu efectuat în asistența medicală primară în Europa (Harrison, Brydon, Walker, Gray, Steptoe & Critchley, 2009), a identificat de două până la trei ori mai mulți oameni ca fiind depresivi folosind criteriile ICD-10, în comparație cu DSM-IV. Totuși, un alt studiu efectuat în Australia, a găsit rate similare folosind cele atât ICD-10 cât și DSM-IV, dar au fost identificate populații ușor diferite, ceea ce pare să fie legat de necesitatea unui singur criteriu și a două simptome de bază pentru DSM–IV. Aceste studii subliniază că, deși similare, cele două sisteme nu sunt identice și că acest lucru este deosebit de evident pentru a indica importanța clinică (Lilienfeld, 2007).
Profiluri Simptomatice în Diagnosticul Depresiei
Au fost descrise diferite profiluri de simptome care sunt incluse în sistemele de clasificare. În DSM-IV, depresia majoră poate fi cu sau fără psihoză (depresie psihotică) și există specificatori care includ melancolia, caracteristicile atipice, catatonia, tiparul sezonier (tulburarea afectivă sezonieră) și debut postpartum. ICD-10 oferă, de asemenea, specificatori pentru simptomele psihotice și somatice, acestea din urmă fiind similare melancoliei din DSM-IV. Cu toate acestea, aceste subtipuri nu formează categorii distincte și adaugă o complexitate suplimentară diagnosticului depresiei. Se pare că acești specificatori au fost cel mai bine luați în considerare acolo unde este cazul după ce se pune diagnosticul unei tulburări depresive. Unii specificatori, în special psihoza și depresia de tip sezonier, au implicații potențial de tratament și sunt luați în considerare acolo unde sunt disponibile dovezi (Singh, 2005).
Formele Tulburărilor Depresive
Există mai multe forme de tulburări depresive. Depresia majoră, prezintă simptome severe care interferează cu capacitatea individului de a lucra, a dormi, a studia, a mânca și a se bucura de viață. Un episod poate apărea o singură dată în viața unei persoane, dar cel mai frecvent o persoană are mai multe episoade de-a lungul vieții. Tulburarea depresivă persistentă, prezintă o stare de spirit depresivă care durează cel puțin 2 ani. O persoană diagnosticată cu tulburare depresivă persistentă poate avea episoade majore de depresie împreună cu perioade cu simptome mai puțin severe, dar simptomele trebuie să dureze 2 ani. Unele forme de depresie sunt ușor diferite sau se pot dezvolta în condiții și circumstanțe unice. Acestea includ: depresia psihotică – care apare atunci când o persoană prezintă depresie severă și o anumită formă de psihoză, cum ar fi convingeri false tulburătoare sau o ruptură de realitate (iluzii) sau auzul sau văzul lucrurilor supărătoare pe care alții nu le pot auzi sau vedea (halucinații). Depresia postpartum, este mult mai gravă decât fenomenul „baby blues”. Multe femei experimentează această depresie imediat după naștere, când schimbările hormonale și fizice și noua responsabilitate de îngrijire a bebelușului pot fi copleșitoare. Se estimează că în jur de 15% dintre femei suferă depresie postpartum după naștere. Tulburarea afectivă sezonieră (TAS), care se caracterizează prin debutul depresiei în lunile de iarnă, când există mai puțină lumină naturală a soarelui. Depresia dispare de obicei în timpul primăverii și veri. Aceasta poate fi tratată eficient cu terapie cu lumină, dar aproape jumătate dintre cei cu tulburarea afectivă sezonieră au nevoie și de medicație psihiatrică și psihoterapie (Anastasi, 2003; Hersen, 2004; Gallagher, 2017).
Factori de risc în depresie
Un factor de risc este creșterea șanselor de a dezvolta o boală sau o afecțiune. Când vine vorba despre depresie, mai mulți factori pot juca un rol important, inclusiv o varietate de factori genetici, psihologici și de mediu. Cei mai prezenți factori de risc pentru apariția depresiei sunt reprezentați de: istoricul familial și genetică, stresul cronic, istoricul de traumă, genul, alimentația necorespunzătoare, durerea sau pierderile nerezolvate, trăsăturile de personalitate, consumul de medicamente și substanțe. Majoritatea cazurilor de depresie sunt rezultatul unor combinații de factori de risc, mai degrabă decât rezultatul unui singur factor. În plus, anumiți factori pot influența mai mult anumite persoane decât pe altele. Stresul poate juca un rol mult mai important în apariția depresiei la anumiți indivizi, dar nu toți indivizii stresați vor dezvolta depresie. Cu alte cuvinte, depresia este o tulburare complexă cu mai mulți factori (Kendler, Gardner, Gatz & Pedersent, 2007).
Influența Geneticii asupra Depresiei
Este bine cunoscut faptul că genetica joacă un rol semnificativ în depresie. Dacă în familie există un membru apropiat, un părinte sau frate cu depresie, există un risc de 3 ori mai mare ca individul să dezvolte depresie comparativ cu un alt individ care nu prezintă antecedente familiale. O modalitate prin care cercetătorii știu acest lucru este prin studiile pe gemeni. Gemenii identici împărtășesc 99% din genele lor, în timp ce gemenii fraterni împărtășesc 50% din gene. Dacă genele joacă un rol în depresie, ne-am aștepta ca dacă un geamăn are depresie, celălalt identic să aibă șanse mult mai mari să prezinte la rândul său depresie, comparativ cu situațiile cu gemeni non-identici. În cadrul acestor studii s-a ajuns la concluzia că ereditatea pentru tulburarea depresivă majoră poate fi de până la 50% (Afifi, Cocs & Enns, 2006).
Impactul Stresului Cronic asupra Axei HPA și Legătura cu Depresia
În timp ce o cantitate moderată de stres poate fi benefică deoarece ne poate menține motivați, stresul cronic poate uza răspunsul sănătos la stres al organismului, ducând la apariția depresiei în rândul anumitor persoane. Stresul pe termen lung are ca rezultat hiperactivitatea axei HPA a creierului, care se referă la interacțiunea dintre hipotalamus, glanda pituitară și glandele suprarenale. Axa HPA joacă un rol vital în modul în care corpul nostru gestionează stresul. Atunci când HPA este hiperactivă, are ca rezultat eliberarea unei cantități exagerate de epinefrină și cortizol, care pot provoca tot felul de probleme de sănătate, inclusiv depresie. Cercetările arată că disfuncția axei HPA este observată la aproximativ 70% dintre persoanele cu depresie (Golden, Roberts, Ford & Bailey, 2007).
Legătura Dintre Trauma în Copilărie și Riscul de Depresie Rezistentă la Tratament în Adulți
Persoanele care prezintă antecedente de traumă și abuz, în special în copilăria mică, pot prezenta un risc mai mare de a dezvolta depresie. Cele care au suferit traume în copilărie par să aibă, de asemenea, mai multe șanse de a experimenta depresie rezistentă la tratament, la vârsta adultă. Un studiu a descoperit că adulții cu tulburare depresivă majoră au suferit mult mai multe traume în copilărie decât adulții fără depresie. Mai exact, 62,5% dintre participanții cu tulburare depresivă majoră au raportat mai mult de două evenimente traumatice, comparativ cu 28,4% dintre participanții din grupul de control care nu au suferit traume în copilărie. Persoanele cu tulburare depresivă majoră au avut rate mult mai mari de abuz sexual, fizic și emoțional comparativ cu persoanele fără depresie. De asemenea, au suferit mai multă neglijare, hărțuire sau respingere și au fost martorii mai multor violențe domestice. Studiul a mai arătat că persoanele cu antecedente traumatice în copilărie înaintea vârstei de 7 ani, inclusiv abuz sexual, fizic sau emoțional nu au răspuns pozitiv la tratamentul cu antidepresive (Bifulco, Moran, Ball & Bernazzani, 2002).
Influența Genului Feminin asupra Riscului de Depresie: Factori și Teorii Explicative
Genul feminin poate crește șansele de a dezvolta depresie. De fapt, depresia majoră este cauza principală a poverii bolilor în rândul femeilor din întreaga lume. Femeile au de două ori mai multe șanse decât bărbații să sufere de depresie majoră și, prezintă rate mai mari ale simptomelor depresive în tulburarea bipolară, tulburarea depresivă persistentă, tulburarea afectivă sezonieră. Aproximativ 1 din 8 femei va experimenta depresie de-a lungul vieții. Există câteva teorii cu privire la motivul pentru care se întâmplă aceste lucruri. Femeile raportează că se confruntă cu mai mult stres și rate mai mari de traume decât bărbații. Hormonii feminini, cum ar fi estrogenul, pot juca de asemenea un rol. Diferențele de gen în ceea ce privește ratele depresiei apar în perioada pubertății, fetele raportând mai mult depresie începând cu anii preadolescenței. Femeile sunt, de asemenea, vulnerabile la depresie după naștere (Fanous, Gardner, Prescott, Cancro & Kendler, 2002).