Toți oamenii resimt anxietate din când în când. Puțini sunt aceia care în decursul unei săptămâni să nu resimtă o tensiune, o anxietate sau sentimentul că ceva nu merge bine. S-ar putea să resimțim anxietate atunci când ne confruntăm cu o problemă sau un eveniment important, cum ar fi un examen sau un interviu de angajare, sau chiar și atunci când percepem unele amenințări sau pericole, cum ar fi anumite sunete ciudate în toiul nopții, care ne-ar putea conduce la ideea că cineva încearcă să ne spargă casa (Carter, Sbrocco, Gore, Martin & Lewis, 2003). Cu toate acestea, o astfel de anxietate de zi cu zi, este în general ceva ocazional, de intensitate ușoară și de scurtă durată, în timp ce anxietatea pe care o resimte o persoană suferindă de tulburare de anxietate apare frecvent, este mult mai intensă și durează mult mai mult (Bourne, 2005). Din păcate, tulburările de anxietate sunt foarte comune în zilele noastre. Cercetările arată că unul din patru adulți suferă de o tulburare de anxietate la un moment dat în viață și că, o persoană din 10 este foarte probabil să fi suferit de anxietate în ultimul an (Bourne, 2005).
Impactul Tulburărilor de Anxietate
Tulburările de anxietate sunt cel mai frecvent întâlnite în rândul femeilor și, reprezintă a doua cauză de afectare psihică în rândul bărbaților după consumul de substanțe și alcool. Tulburările de anxietate pot aduce oamenii suferinzi de ele în ipostaza în care aceștia să nu mai aibă aceeași funcționalitate ca odinioară, fapt care îi afectează pe plan profesional – anxietatea poate ajunge până într-acolo încât persoanele suferinde să nu mai poată merge la serviciu – dar și pe plan personal și social, aceștia aflându-se în imposibilitatea de a mai studia sau de mai gestiona aspectele de zi cu zi (Burns, 2008).
Anxietatea este o parte normală a condiției umane și poate fi utilă atunci când ne ajută să anticipăm și să răspundem în mod corespunzător la un posibil sau potențial pericol. Când experimentăm un eveniment stresant, fie el real sau imaginar, organismul reacționează prin activarea sistemului nervos simpatic, ceea ce ne conduce la un răspuns de tipul luptă sau fugi (Hayes, Cruess, Penedo, Ironson, Fletcher, Lutgendorf & Scheiderman, 2002; Bourne, 2005).
Tulburările de Anxietate în DSM-V
Înțelegerea noastră actuală a tulburărilor de anxietate așa cum apare în DSM-V este aceea că, tulburările de anxietate reprezintă un grup de tulburări a sănătății mintale marcate de sentimente de îngrijorare excesivă, suferință fizică, temeri iraționale referitoare la viitor sau anumite evenimente din viitor. Această anxietate apare în situații în care majoritatea oamenilor nu s-ar confrunta cu un nivel semnificativ de îngrijorare, iar reacțiile sunt semnificativ diferite de reacțiile normale la stres. Spre deosebire de anxietatea relativ ușoară și tranzitorie caracterizată de un anumit eveniment stresant, tulburările de anxietate pot dura mult mai mult și se pot agrava progresiv atunci când nu sunt tratate (Wilson & Foa, 2001; Bourne, 2005).
Tulburările de anxietate se află printre cele mai frecvente probleme de sănătate mintală, alături de depresie. Aceste tulburări impactează aproximativ 10% din populația adultă (peste 18 ani) la un moment dat de-a lungul vieții. Relativ aceleași procente sunt prezente și în cazul copiilor și adolescenților suferinzi de tulburări de anxietate. Acestea apar frecvent împreună cu alte tulburări mintale sau fizice, inclusiv abuzul de alcool sau de substanțe, care poate începe sub formă de auto-medicație. În unele cazuri, aceste tulburări co-apar și ele trebuie tratate înainte sau simultan, pentru ca pacientul să răspundă la tratamentul pentru tulburarea de anxietate (Greenberg și Padesky, 1995).
Cu toate acestea, dovezile ulterioare au indicat că o proporție din pacienții care se prezintă la clinicile de tulburări mintale raportează simptome persistente de anxietate și tensiune, prezintă îngrijorări și rețineri care nu au legătură cu alte tulburări emoționale (de exemplu, îngrijorare cu privire la finanțe, performanța la locul de muncă, detalii și evenimente minore din viața de zi cu zi) (Eifert & Forsyth, 2005).
Evoluția, prevalența și efectele anxietății
O serie de studii epidemiologice au arătat că tulburările de anxietate sunt foarte răspândite și reprezintă unele dintre cele mai importante cauze care conduc la afectarea funcționalității indivizilor. Mai multe studii efectuate în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Germania au evidențiat aceste probleme (Hettema, 2008). Prevalența tulburărilor de anxietate în întreaga lume variază de la 2,5 la aproximativ 7%. La nivel global, aproximativ 284 de milioane de oameni au experimentat o tulburare de anxietate în ultimul an, ceea ce face ca aceasta să fie cea mai răspândită tulburare mintală. Aproximativ 63% (179 de milioane) sunt femei, comparativ cu 105 milioane, bărbați. Tulburarea de anxietate generalizată afectează aproximativ 6,8 milioane de adulți. Femeile sunt de două ori mai susceptibile de a suferi de această tulburare, comparativ cu bărbații. Tulburarea de anxietate generalizată apare adesea în comorbiditate cu depresia majoră. În aceea ce privește tulburarea de panică, aceasta afectează aproximativ 6 milioane de adulți și aici, femeile fiind de două ori mai susceptibile de a suferi de această tulburare, comparativ cu bărbații. Tulburarea de anxietate socială este la fel de comună atât în rândul bărbaților cât și în rândul femeilor; aceasta poate avea debutul în jurul vârstei de 13 ani și, în prezent, afectează aproximativ 15 milioane de adulți (Beck, Emery & Greenberg, 2000). Potrivit unui studiu efectuat în anul 2004, 36% dintre persoanele suferinte de tulburare de anxietate socială, raportau că se confruntă cu aceste simptome de cel puțin 10 ani, și în tot acest timp nu au căutat ajutor specializat. Fobiile specifice afectează aproximativ 19 milioane de adulți; acestea au debutul de obicei în copilărie, vârsta medie de debut fiind în jurul celei de 7 ani (Pauli, Amrhein, Muhlberger, Dengler & Wiedemann, 2005).
Factorii de Risc Asociați Tulburărilor de Anxietate
Cercetările ne arată că factorii de risc în ceea ce privește anxietatea sunt similari cu factorii de risc pentru depresie. Acest lucru nu este deloc suprinzător având în vedere suprapunerea puternică între anxietate și depresie, observată de-a lungul timpului în cazul adulților și vârstnicilor. S-a constat că unul dintre principalii factori de risc în dezvoltarea tulburărilor anxioase reprezintă factorul genetic; totodată, s-a constatat că tulburările anxioase sunt asociate mult mai puternic cu genul feminin, cu un număr mai mare de afecțiuni medicale cronice și comorbidități și cu statutul marital – necăsătorit/divorțat dar și cu ultima formă de învățământ absolvită (Hoffman, Dukes & Wittchen, 2008). În plus, cercetările sugerează că tulburările cognitive și demența pot reprezenta factori de risc major în ceea ce privește apariția anxietății mai târziu în viață; cu toate acestea, suprapunerea simptomatologiei complică evaluarea și stabilirea diagnosticului. În plus, adulții în vârstă, cu demență vasculară, s-a dovedit că au o prevalență mai mare a anxietății comparativ cu adulții suferinzi de demență de tip Alzheimer (Rector, Bartha, Kitchen, Katzman & Richter, 2001).
Impactul Tulburărilor de Anxietate asupra Sănătății Fizice
Tulburările de anxietate pot provoca creșterea ritmului cardiac, palpitații și dureri în piept. De asemenea, contribuie la creșterea riscului de apariție a hipertensiunii arteriale și a bolilor de inimă, iar în cazul în care avem de-a face cu o persoană care suferă deja de afecțiuni cardiace, atunci anxietatea poate crește riscul de apariție a bolilor coronariene (Hoffman, Dukes și Wittchen, 2008). Anxietatea afectează, de asemenea, sistemele digestiv și excretor. Astfel, este posibil ca ea să producă dureri de stomac, greață, diaree și alte probleme digestive. De asemenea poate apărea și pierderea apetitului. Poate exista de asemenea o legătură între tulburările de anxietate și apariția sindromului de colon iritabil, după o infecție intestinală, sindrom care poate provoca vărsături, diaree sau constipație (Schmidt, McCreary, Trakowski, Santiago, Woolaway & Ialong, 2003).
Anxietatea poate declanșa răspunsul de luptă sau fugi, momentul în care corpul uman este inundat de substanțe chimice și hormoni precum adrenalina. Pe termen scurt, acestea cresc pulsul și accentuează respirația astfel încât creierul să poată obțină mai mult oxigen, fapt care conduce la pregătirea pentru răspunsul de tipul luptă sau fugi. Atunci când toate acestea au loc zilnic, în mod repetat și anxietatea și stresul durează o perioadă mai lungă de timp, corpul nu mai are capacitatea de a reveni la o funcționare normală, în final se ajunge la slăbirea sistemului imunitar, iar corpul devine vulnerabil la infecțiile virale și alte boli (Holdevici, 2011). Totodată, anxietatea poate fi responsabilă pentru declanșarea sau acutizarea unei boli pulmonare obstructivă și poate accentua sau agrava simptomele de astmă, în cazul în care persoana care se confruntă cu anxietatea este suferindă de boli pulmonare sau astm sau bronșită(Tudose, Tudose & Dobronici, 2001).
Aspecte generale ale atacului de panică
La începutul secolului XX, deși unele concepte cu privire la factorii psihologici ai anxietății erau deja discutați, simptomele anxietății erau în mare măsură asociate cu ereditatea și factorii biologici. În anul 1903, Pierre Janet, a descris psihastenia, un caz de anxietate cu simptome somatice și obsesive, asociind aceste semne și simptome cu o defalcare a sentimentelor și eliberarea unui comportament primitiv. Janet credea că performanța psihologică a unui individ ar putea fi împărțită în cinci niveluri, la nivelul superior se află funcția de realitate armonioasă, urmată de obișnuință și acțiuni automate, apoi funcțiile imaginației, emoțiile, reacțiile viscerale și mișcările musculare. Astfel, termenul și definiția psihasteniei cuprindea o serie de tulburări mintale, inclusiv anxietatea. Mai târziu, în 1923, Janet descrie cazul unui pacient în vârstă de 40 de ani, simptome severe de anxietate și atacuri de panică, care prezenta anumiți factori constituționali (Craske & Barlow, 2007).
Evoluția Conceptului de Atac de Panicӑ
Cam tot în același timp, Emil Kraepelin (1907), descrie nevroza terorii, în care atacurile de panică erau asociate etiologic cu starea afectivă. Totodată, Kraepelin susținea că nebunia compulsivă este asociată cu agorafobia și atacurile de panică și cu prezența mai multor simptome somatice. În viziunea sa, ameliorarea simptomelor nu însemna o îmbunătățire sau o dispariție a agorafobiei și atacurilor de panică, susținând că aceasta ar putea persista pe termen nelimitat (Kraepelin, 1907). Herique Roxo (1946), a impărțat neurastenia în psihastenie și nevroză. În cadrul psihasteniei acesta a inclus obsesiile, fobiile și impulsurile, pe când nevroza reprezenta o stare extraordinară de anxietate, în care pacientul resimțea un sentiment de disconfort de nedescris și, în care, tulburările kinestezice jucau un rol foarte important. Deși atacul de panică este enunțat de către Roxo în cadrul simptomelor nevrotice, el asocia aceste atacuri cu factorii de mediu și familiali iar tratamentul consta în diferite medicamente experimentale care se presupuneau că acționează asupra fiecărui subtip de factori (Roxo, 1946). În 1964, Kelin, a făcut distincția a trei tipuri de atacuri de panică: spontane, situaționale (asociate cu agorafobia) și cele provocate de o situație constantă, de un stimul fobic (animale, înălțime, întuneric etc). Pe baza descrierilor sale, tulburarea de panică a apărut pentru prima dată într-o clasificare medicală oficială (DSM III), iar în cel mai scurt timp, tulburarea de panică a devenit cea mai studiată tulburare psihiatrică (Schneider, Mataix-Cois, Marks & Bachofen, 2005).
În prezent, cercetătorii din domeniul psihologiei sunt de părere că atacurile de panică par să provină dintr-o „rețea a fricii” cu o anumită sensibilitate modificată. Această rețea include cortexul prefrontal, insula, talamusul, amigdala și hopotalamusul (Klopp, Franke, Jacob, Jamra, Becker & Schumacher, 2005).
Atacul de panică
Tulburarea de panică se caracterizează prin apariția repetată a atacurilor de panică. Între atacuri, pacienții dezvoltă anumite rețineri persistente, sau anxietate anticipativă cu privire la posibilitatea apariției unui alt atac; totodată, aproximativ jumătate dintre pacienții cu atacuri de panică ajung să dezvolte în cele din urmă agorafobie. Aceasta este o tulburare relativ comună și are o pervalentă de aproximativ 2%, de-a lungul vieții (Craske & Barlow, 2007). Atacurile de panică sunt definite ca o creștere bruscă a anxietății și fricii, în timp ce tulburarea de panică descrie atacurile de panică recurente. Important de menționat că un atac de panică nu constituie neapărat o tulburare de panică (Craske & Barlow, 2007). Atacurile de panică reprezintă evenimente discrete ale unei frici intense sau un disconfort cu debut brusc, care sunt însoțite de un val de hiperexcitabilitate fiziologică. Barlow (2002) consideră panica ca cea mai clară prezentare clinică a fricii. În plus față de excitarea puternică, panica este caracterizată de o ideație verbală sau imaginară a unei catastrofe fizice sau mentale (moartea sau nebunia), o anxietate intensă incontrolabilă, și o dorință puternică. Deși unii pacienți raportează, retrospectiv, că s-au simțit rău în săptămânile sau lunile dinaintea primului lor atac de panică, în cele mai multe dintre cazuri, nu există semne clare care să „prevestească” apariția unui atac de panică sau debutul acestuia. Cu toate acestea, experiența primului atac de panică este detaliată de fiecare pacient, de parcă o resimte pe viu aici și acum, iar acesta descrie cu precizie circumstanțele în care a apărut atacul. De cele mai multe ori, primele atacuri de panică apar târziu în adolescență sau în perioada de adult tânar și rareori își fac debutul în copilărie sau peste vârsta de 40 de ani (Balon, 2005).
Simptome și Caracteristici
Un atac de panică este descris ca o frică copleșitoare. Acesta atinge rapid apogeul – în aproximativ 1-10 minute. Apare din senin, nefiind în concordanță cu anumite situații specifice. Persoana în cauză simte că inima o ia la fugă și că nu poate respira, de asemenea poate avea senzația că înnebunește sau că va muri în scurt timp. Atacul de panică include următoarele simptome (Davidson, Lecruiber, Nutt, Borkovec, Rickels & Ballenger, 2001):
- Dificultăți de respirație sau hiperventilație;
- Inima care o ia la goană;
- Dureri toracice sau disconfort toracic;
- Tremurături;
- Senzație de sufocare;
- Senzație de detașare de mediul înconjurător;
- Transpirație;
- Greață;
- Senzație de amețeală sau leșin;
- Amorțeală sau furnicături în anumite părți ale corpului;
- Teama de a muri, de a pierde controlul sau de a înnebuni.